Proiectul HAARP si pericolul declansarii unui razboi geofizic

foto:retea de antene sinfazate la Gakona (Alaska) credit http://www.haarp.alaska.edu/

Pe scurt:

Stiinta si tehnologia si-au unit fortele si au realizat echipamente capabile sa controleze puteri ce pana nu demult erau de neimaginat. Tehnologiile actuale ne permit sa facem experimente “globale”. HAARP, EISCAT, SURA…Trei programe de cercetare ce se desfasoara in zona arctica si care genereaza noi temeri: exista pericolul provocarii unui dezechilibru planetar ireversibil. Trebuie oare sa ne pregatim pentru un nou gen de razboi, razboiul geofizic? Echilibrul creat pe parcursul milioanelor de ani poate fi distrus in cateva minute iar omenirea sa caute scapare undeva, in adancul Pamantului, aparand astfel o specie noua, omul cavernelor.

Introducere:

Dezvoltarea exploziva a stiintei si tehnologiei in secolul trecut a facut ca planeta Pamant sa nu mai para atat de mare. Daca in urma cu o suta patruzeci de ani era de neimaginat ca cineva sa inconjoare Pamantul in mai putin de 80 de zile, astazi, sateliti cu echipaj uman sau navete spatiale il inconjoara in zeci de minute. Cu un singur click, informatiile ajung la antipozi in cateva fractiuni de secunda. Cursa inarmarilor nucleare a provocat multe insomnii la nivel planetar. Pana nu demult era de la sine inteles ca extinctia brutala a civilizatiei actuale nu poate fi provocata decat de o coliziune catastrofala cu un alt corp ceresc sau datorita unei forte malefice extraterestre. Totusi, in utimii ani, dezvoltarea geofizicii si a unei noi ramuri tehnologice, geoingineria, a provocat multe frisoane celor ce au inteles ca o imensa putere distructiva poate ajunge sub controlul unor minti bolnave. Chiar daca efectele globale pot fi provocate doar de forte globale si energii imense, nu trebuie sa neglijam urmatorul aspect: de multe ori forta bruta poate fi eliberata si directionata cu un minim efort, intr-o anume directie, pentru a produce efecte dezastruoase. (in foto dreapta: retea de antene in cadrul proiectului HAARP credit: http://www.haarp.alaska.edu/)

Ce este ionosfera?

Ionosfera este partea ionizata a atmosferei. Radiatia solara este factor principal in ionizarea straturilor superioare ale atmosferei. Astfel, radiatia incidenta provoaca disocierea moleculelor de gaz in ioni pozitivi si electroni, ajungandu-se la starea de plasma. O plasma rarefiata, dar formata din particule ce au energii foarte mari. Aceasta plasmosfera incepe de la altitudini de aproximativ 60km si se intinde pana la 1000km, unde numarul de ioni cuprinsi in unitatea de volum este atat de mic, incat se poate considera ca atmosfera a devenit vid cosmic. Mecanismul de ionizare datorat interctiunii dintre radiatia cosmica si atmosfera face ca densitatea de sarcini sa aiba un maxim la altitudini de aproximativ 300km. Se formeaza astfel un strat reflector pentru undele electromagnetice ce au frecvente mai mici de 30MHz. Aceasta reflexie pe ionosfera este folosita in transmiterea la foarte mare distanta a undelor radio din gama de unde scurte.

Ionosfera este un mediu ostil oricaror forme de viata. Presiunea este extrem de mica, energiile particulelor extrem de mari, iar furtunile electromagnetice provocate in principal de exploziile solare genereaza curenti electrici de sute de mii de amperi.

Magnetosfera si furtunile electromagnetice

Campul magnetic terestru este un scut natural impotriva vantului solar si a altor radiatii cosmice sau particule de foarte inalta energie. Datorita in principal exploziilor solare, structura liniilor de camp poate fi puternic perturbata aparand furtunile electromagnetice. In zonele polare, unde campul magnetic se intensifica si liniile de camp sunt deschise, multi electroni de mare energie patrund pana la altitudini de ordinul a 100km unde interactioneaza cu moleculele de gaz din atmosfera mai putin rarefiata, printr-un mecanism de excitatre si dezexcitare ce duce la eliberarea unor cantitati mari de fotoni. Acest fenomen se intensifica in timpul furtunilor electromagnetice si devine de multe ori vizibil de pe Pamant sub forma unor aurore boreale sau australe. In aceste zone polare, curentul electric generat de deplasarea sarcinilor electrice poate atnge valori de 1 milion de amperi, intr-o zona spatiala destul de restransa. Daca furtuna electromagnetica este foarte intensa, aurora polara poate sa apara chiar si la latitudini mai mici, cum s-a observat in data de 15 iulie 2000 in sudul Frantei.

Furtunile electromagnetice puternice pot avea efecte dezastruoase asupra echipamentelor de telecomunicatii si de navigatie sau asupra aeronavelor aflate in zbor. Deasemenea, variatiile mari ale campului magnetic pot induce in liniile de inalta tensiune curenti importanti ce nu pot fi compensati. Astfel, in data de 13martie 1989, o puternica furtuna magnetica a provocat caderea sistemului de distributie a energiei electrice in mare parte a Statelor Unite si in sudul Canadei, timp de aproape noua ore. Pagube serioase apar si datorita curentilor indusi in conductele lungi de transport a petrolului sau a gazelor naturale.

Furtunile electromagnetice actioneaza nefast asupra organismului uman. In cadrul unui studiu efectuat asupra populatiei din Moscova s-a constatat ca in timpul unor astfel de furtuni au loc foarte multe atacuri de cord. Se observa de asemenea, o reducere semnificativa a ritmului cardiac si a presiunii arteriale.

Ionosfera poate fi considerata un imens tub electronic

Sa revenim la curentii intensi ce circula in ionosfera in zonele polare. Prin intermediul unor pulsuri electromagnetice, acesti curenti pot fi modulati, ca intr-un imens tub electronic, in asa fel incat sa provoace variatii semnificative ale campului magnetic terestru la nivel global. Daca “bombardam” ionosfera cu impulsuri de unde radio din intervalul de frecvente de la 2 MHz pana la 10MHz, putem obtine un transfer optim de energie catre particulele din zona tinta, generand un efect de “incalzire locala”. Iar aceasta modificare zonala a ionosferei genereaza unde electromagnetice de foarte joasa frecventa ce se propaga la distante imense, ajungand chiar sa inconjoare Pamantul. Aceste unde electromagnetice de foarte joasa frecventa pot patrunde in adancul marilor si oceanelor sau chiar si in litosfera. Pana nu demult, Statele Unite utilizau echipamente de emisie pe o frecventa purtatoare de 76Hz (ELF) pentru a transmite ordine sau alte informatii catre submarinele US Navy aflate in imersie pe intreg Oceanul planetar (Proiectul Seafarer). In anul 2004, Statele Unite au renuntat la aceasta metoda. Se pare ca generarea undelor ELF prin “incalzirea locala a ionosferei” s-a dovedit un procedeu mult mai eficient.

HAARP, EISCAT, SURA sunt trei programe capabile sa faca experimente “globale”

In anul 1993, Statele Unite ale Americii au inceput dezvoltarea unei statii de cercetare a fenomenelor legate de ionosfera si aurore boreale langa localitatea Gakona din Alaska. Proiectul se desfasoara sub acronimul HAARP (High Frequency Active Auroral Research Program). Organizatiile participante la acest proiect sugereaza caracterul militar al directiilor de cercetare abordate: US Air Force, US Navy, DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency) si Universitatea Alaska. Fara a intra in alte detalii tehnice, precizez ca baza de cercetare dispune de mai multe sisteme de antene sinfazate, astfel incat sa fie capabila sa transmita spre ionosfera impulsuri electromagnetice de foarte mare putere si sa analizeze efectele ce apar datorita acestor impulsuri. In vara anului 2007 a fost finalizata investitia ajungandu-se la o putere injectata in antene de 3,6MW. Statele Unite mai dispun de alte doua centre de cercetare asemanatoare la Fairbanks, Alaska (proiectul HIPAS) si la Observatorul Arecibo din Puerto Rico.

Un proiect similar european are acronimul EISCAT (European Incoherent Scatter Scientific Association). Echipamentele de emisie sunt amplasate in nordul peninsulei Scandinave langa localitatea Tromsǿ din Norvegia. Statii de receptie sunt amplasate in Sodankylä din Finlanda si Kiruna din Suedia. La acest proiect participa institutii de cercetare din mai multe tari: Norvegia, Suedia, Finlanda, Japonia, China, Anglia si Germania.

Fosta Uniune Sovietica a dezvoltat propria baza de cercetare a ionosferei la Vasilsurk, in nordul Rusiei. Echipamentele au fost puse in functiune in anul 1981. Emitatoarele acopera intervalul de frecvente dintre 4,5MHz si 9,3MHz. Echipamentele de emisie constau in trei emitatoare a cate 250kW si un sistem radiant format din 144 antene sinfazate, capabile sa emita spre ionosfera cu o putere aparent radiata de 190MW.

Dupa cum se observa, in afara de baza de la Arecibo, toate celelalte facilitati sunt amplasate in apropiere de poli. La poli, ionosfera este strabatuta de curenti electrici extrem de puternici. Prin modularea acestor curenti se pot produce efecte globale: furtuni electromagnetice, modificari in ionosfera si se pot transmite informatii pe intreg globul, chiar si in adancul marilor si oceanelor sau in litosfera. Se pot crea deasemenea canale prin care radiatii cosmice periculoase si particule cosmice de energie inalta sa patrunda pana in apropiere de suprafata Pamantului.

Concluzii

Se stie ca undele electromagnetice de foarte joasa frecventa, provocate de descarcarile electrice din atmosfera (fulgere sau trasnete) ajung chiar sa inconjoare Pamantul. La anumite frecvente apare un fenomen de rezonanta numit “rezonanta Schumann”. Bazele de cercetari ale ionosferei aflate la poli au capacitatea tehnologica necesara producerii artificiale a unor astfel de fenomene de rezonanta prin generarea unor unde electromagnetice de foarte joasa frecventa. Daca se genereaza unde in antifaza, fenomenul de rezonanta poate fi anihilat. Dar acest joc este extrem de periculos si omenirea trebuie sa se abtina de la experimente facute la scara planetara deoarece mentinerea civilizatiei actuale pe planeta Pamant depinde de o multitudine de factori aflati in interdependenta si intr-un echilibru extrem de precar. O analiza gresita a efectelor posibile poate avea rezultate dezastruoase. Echilibrul creat pe parcursul milioanelor de ani poate fi distrus in cateva minute iar omenirea va trebui sa caute scapare undeva, in adancul Pamantului, aparand astfel o specie noua, omul cavernelor.

Nanosateliţii şi importanţa lor in activitatea spaţiala actuală şi de perspectivă

(Satelitii artificiali ai Pamantului- partea a III-a)

Pe scurt

O categorie aparte de sateliţi artificiali sânt nanosateliţii. Aceştia au dimensiuni mici, de ordinul a câţiva zeci de centimetri şi au, asemenea organismelor unicelulare, dotările minime necesare funcţionării lor. Construirea şi plasarea lor pe orbite circumterestre implică costuri relativ scăzute. Nanosateliţi specializaţi pot fi interconectaţi pe orbită în vederea obţinerii unor structuri complexe a căror detectare şi distrugere este extrem de dificilă. Dar simplificarea echipamentelor orbitale complică echipamentele aferente aflate la sol. Avantajele oferite de această noua tehnologie justifica interesul arătat de marile organisme aeronautice pentru micii sateliţi.

Nanosateliţii, o categorie aparte de sateliţi artificiali

În articolele precedente din ciclul dedicat sateliţilor artificiali ai Pământului, care au fost publicate în StiintaAzi.ro şi Ştiinţă.info, am prezentat aspecte legate de utilizarea sateliţilor artificiali în telefonia globală, televiziune, transmisii de date, poziţionare globală, meteorologie, imagerie , teledetecţie sau explorarea spaţiului cosmic îndepărtat. În general, această categorie de sataliţi sunt platforme spaţiale complexe, dotate cu zeci de senzori şi antene, posibilităţi de prelucrare, stocare sau retransmisie a unor mari cantităţi de date. Implicit, dimensiunile lor sunt mari, au masa de sute sau mii de kilograme şi cheltuielile aferente construirii lor şi plasării pe orbite circumterestre sunt foarte mari. Din această cauza, numărul statelor sau organismelor internaţionale care au tehnologia şi fondurile necesare construcţiei şi exploatării acestor sateliţi este foarte mic. Dar inteligenţa umană se află într-o continuă competiţie cu tehnologiile pe care ea însăşi le crează. Această competiţie este unul din principalii factori gneratori de progres tehnologic. În cele ce urmează va voi prezenţa un episod din această competiţie, în care inteligenţa a depăşit din nou tehnologia, dezvoltând o categorie de sateliţi artificiali foarte versatili şi având dimensiuni foarte mici: nanosatelitii.

Dotările minime necesare funcţionării unui nanosatelit

Asemenea unui organism viu, un satelit artificial are nevoie de un minim de funcţii active: să poată primi şi transmite informaţii; să poată capta şi să poată utiliza în mod util energia captată iar în caz de defecţiune majoră sau funcţionare sub standarde acceptabile, să poată transmite altor unităţi similare sarcinile pe care le are de îndeplinit. Acest concept de “minimă investiţie în funcţionalitate” a dat roade în ultimii ani şi, asemeni organismelor unicelulare sau a microprocesoarelor larg utilizate în tehnologiile de vârf, au apărut elemante noi în peisajul cosmic: nanosateliţii.
Nanosatelitul poate fi considerat echivalentul celulei biologice, element structural de bază al unui sistem complex. Conform celor arătate în paragraful anterior, el trebuie să asigure câteva funcţii primare: de interconectare cu sisteme similare sau mai complexe, de minimă procesare a informaţiilor, de captare a energiei necesare funcţionării şi de transfer a sarcinilor în caz de defecţiune sau funcţionare sub standarde acceptabile.
Nanosateliţii au dotări similare cu sateliţii de dimensiuni mai mari: panouri solare; receptoare, emiţătoare şi sistemele de antene aferente comunicaţiilor radio; echipamente destinate orientării şi modificării poziţiei satelitului în raport cu Pământul; calculator de bord; sisteme de procesare şi stocare a informaţiilor şi senzori necesari îndeplinirii sarcinilor satabilite în cadrul misiunii. Dar toate acestea, la scară mică, astfel încât să funcţioneze într-un cub cu latura de 10 cm. (in foto: macheta cubesatului romanesc Goliat fotografiata de Paul Dolea la Salonul cercetarii-2009)

Nanosatelitii pot fi elemente constituente ale unui sistem complex

Nanosateliţii sunt proiectaţi şi dezvolati în aşa fel încât să se reducă continuu costurile aferente construcţiei lor. De aceea se încearcă crearea unei platforme standard pe care să se poată amplasa, în funcţie de necesităţi, alte echipamente: camere foto în cazul sateliţilor destinaţi supravegherii suprafeţei Pământului în vizibil, infraroşu sau ultraviolet; spectrometre de masă, gravimetre, magnetometre sau detectoare de radiaţii în cazul nanosateliţilor destinaţi cercetării ştiinţifice; senzori specializaţi, în funcţie de destinaţia lor, în cazul nanosateliţilor militari.
Astfel de nanosateliţi specializaţi pot fi utilizaţi pentru crearea unor sisteme complexe. Se pot cupla mecanic şi electric, ca într-un joc de “lego” spaţial, mai mulţi nanosateliţi. Se poate obţine astfel o structură de rang superior, cu costuri mici şi foarte versatilă. Iar pentru a reduce probabilitatea de scoatere din funcţiune a unui astfel de sistem complex, nanosateliţii pot fi plasaţi pe orbită în formaţie de zbor strâns, cu posibilităţi de intrconectare radio directă şi de schimb direct de informaţii, astfel încât, dacă unul este scos din funcţiune, sarcinile lui sunt preluate de ceilalţi nanosateliti din formaţie.

Simplificarea echipamentelor orbitale complică echipamentele aferente aflate la sol

Dimensiunile reduse ale nanosateliţilor limitează posibilităţile de captare a energiei solare şi, implicit, a puterii emiţătorilor radio necesari comunicării cu bazele de operare aflate la sol. De aceea, recepţia la sol se face cu antene cât mai directive, cu câştig mare şi posibilităţi de orientare rapidă către orice punct de pe cer. Nanosateliţii fac parte din categoria LEO (Low Earth Orbit) iar timpul de trecere deasupra orizontului în raport cu punctul în care se află staţia sol este de ordinul minutelor. Iar ca să se realizeze legătura radio în acest interval scurt de timp, se fac calcule predictive referitoare la traiectoria aparentă în raport cu staţia sol, la fiecare trecere, şi se determină continuu perturbaţiile orbitei datorate neuniformităţilor câmpului gravitaţional terestru sau a altor factori perturbatori. Aceste staţii sunt şi ele într-un proces continuu de perfecţionare, încercând să se obţină cele mai bune soluţii necesare unor legături radio stabile.

Vedere partiala a statiei sol pentru comunicare cu nanosateliti, de la Marisel-Romania, dezvoltata de firma BITNET din Cluj. Foto (si nu numai...) Paul Dolea

Concluzii

Exploaterea spaţiului extraatmosferic prin utilizarea nanosateliţilor se poate face cu costuri relativ mici, fiind accesibilă şi statelor sau organismelor ce alocă bugete reduse activităţilor spaţiale. Prin interconectarea nanosateliţilor pe orbită se pot obţine structuri flexibile şi foarte versatile. În cazul defectării unui element constituent, funcţiile lui pot fi preluate de celelalte elemente, nefiind afectată funcţionalitatea ansamblului. Şi nu în ultimul rând ca importantă, aceşti nanosateliti sunt greu de detectat şi prin urmare, greu de distrus. Aceste importante avantaje motivează interesul marilor agenţii aeronautice pentru micii sateliţi.

Paul Dolea
Cluj-Napoca, 12 decembrie 2009

PROGNOZA SEISMICA ESTE O HIMERA?

VOM PUTEA OARE PROGNOZA CUTREMURELE CATASTROFALE?

Pe scurt:

Cutremurul de pamant poate fi considerat cel mai imprevizibil si cel mai catasrofal fenomen al naturii. Se cunosc de zeci de ani importantele placi tectonice ale Terrei si zonele cu risc seismic ridicat. Ceea ce nu se cunoaste este metoda prin care sa se faca, in acest domeniu, prognoze cu un grad ridicat de credibilitate stiintifica. Incercari s-au facut si se fac in continuare, tari dezvoltate aloca fonduri substantiale in aceasta directie, cu speranta ca se va gasi candva o metoda sigura de predictie. Dar pana atunci nu ne ramane decat sa urmarim, cu oarecare teama, penitele seismografelor. In ultimii ani, in zone cu risc seismic ridicat, au fost instalati nenumarati senzori cu care sa se poata pune in evidenta chiar si cele mai mici deplasari ale scoartei. Este deasemenea monitorizat campul electromagnetic din zona, cu o aparatura extrem de sensibila. Se pare ca tocmai analiza variatiei de camp electromagnetic din zonele de risc seismic ridicat va aduce solutia de mult timp cautata.

Cutremurul este efectul de suprafata al unor framantari din adancuri.

Nu vreau sa fac, in acest context, o analiza a mecanismelor ce genereaza cutremurele de pamant dar trebuie sa amintim ca ele sunt, de fapt, efecte de suprafata ale unor framantari din adancul scoartei terestre:prabusiri, detensionari, eruptii vulcanice sau alte deplasari bruste ale unor cantitati imense de roca sau magma. In zonele de tranzitie dintre diversele placi tectonice, aceste framantari interne au de multe ori, la suprafata, efecte catastrofale. Europa de vest, cu exceptia Italiei, este o zona unde nu s-au semnalat cutremure catastrofale si se poate spune ca, din acest punct de vedere, este o zona sigura.

In schimb, partea de est a Europei si zona de trecere spre continentul asiatic este extrem de activa din punct de vedere seismic. In Asia, zona Kasmirului din Pakistan, Asia de sud-est si Japonia sunt zone cu risc seismic ridicat. Deasemenea, pe coasta de vest a Americii de Nord si a Americii de Sud, cutremurele catastrofale sunt dese si intense. Colective importante de cercetatori in Fizica Pamantului s-au format tocmai in aceste zone, fiind renumite cele din Japonia, Statele Unite, Italia, Grecia si nu in ultimul rand, Romania.

Procesele mecanice din adancul scoartei produc campuri electromagnetice ce pot sa strabata straturile de roca, ajungand la suprafata.

Se stie ca multe materiale cristaline, cand sunt supuse unor presiuni mecanice sau deformari, genereaza un camp electric (efectul piezoelectric). Pe acest principiu functioneaza pick-up-ul cu cristal, microfonul cu electret si multi alti senzori de vibratii. Deasemenea, frictiunea dintre doua corpuri slab conductoare de electricitate provoaca o deplasare de sarcini electrice ce are ca efect aparitia unui camp electric. Acest efect triboelectric, suprapus cu cel piezoelectric si totul desfasurandu-se in adancurile scoartei la nivel de placa tectonica continentala sau transcontinentala, genereaza unde electromagnetice foarte intense. Ei bine, veti spune ca la suprafata sunt multe aparate sensibile la unde radio si era imposibil ca pana acum, aceste perturbatii sa nu fi fost puse in evidenta. Dar straturile de roca sunt opace pentru undele electromagnetice si ele sunt rapid atenuate atunci cand vin de la multe zeci de kilometri adancime. In schimb, undele electromagnetice de foarte joasa frecventa (de ordinul zecilor de Hertz sau chiar mai mici) , pot strabate straturile de roca cu atenuari mult mai mici, cu alte cuvinte, roca nu mai este la fel de opaca pentru undele cu frecventa foarte joasa.

In ultimii ani , geofizicienii specializati in studiul cutremurelor au inceput sa dea o importanta din ce in ce mai mare interdependentei dintre magnitudinea cutremurelor si emisia de unde electromagnetice de foarte joasa frecventa, plasand senzori adecvati in zonele cu risc seismic ridicat si analizand atent rezultatele inregistrate inainte, in timpul si dupa incetarea miscarilor telurice de mare amplitudine.

Pot fi prevazute cutremurele catastrofale?

Cutremurul de la Loma Prieta ( California, 17 octombrie 1989), de la Kobe (Japonia, 17ianuarie 1995) si foarte recent, Aquila (Italia,06 aprilie 2009) ca sa enumeram doar cateva cutremure mai mediatizate, au fost insotite de fenomene electromagnetice precursoare ce au fost puse in evidenta in inregistrari indubitabile. Aceasta intensificare a emisiei de unde electromagnetice de foarte joasa frecventa apare cu zeci de ore inaintea unui cutremur devastator, iar cu cateva minute inainte de declansarea miscarilor telurice de suprafata, intensitatea emisiei creste brusc. Multe animale, pasari sau pesti sunt sensibile la acest gen de unde si ajung untr-o stare de agitatie aparent inexplicabila. Pot deasemenea sa apara ionizari ale atmosferei, dand impresia formarii unor “aurore boreale”, chiar daca evenimentul are loc undeva, departe de poli.

Punerea in evidenta, pe cale experimentala a acestor unde electromagnetice este foarte dificila, necesitand aparatura speciala extrem de sensibila. Costurile aferente sunt foarte mari, avand in vedere ca trebuie mentinute in functiune statiile de monitorizare, zi si noapte, timp de zeci de ani, in asteptarea unui cutremur devastator. Dar asemenea organismelor meteorologice transfrontaliere, geofizicienii si statiile lor seismologice intensifica colaborarile si schimbul de informatii in acest domeniu, incercand sa gaseasca metode repetitive si cat mai credibile de prognoza.

Au apărut si harţi de predicţie pentru zonele de interes. De exemplu, în cadrul unui proiect de colaborare dintre Advanced National Seismic System (ce este parte a United States Geological Survey) si Swiss Seismological Service este publicată zilnic, pentru urmatoarele 24 ore, o hartă asemanatoare cu cele izotermice sau izobarice utilizate în meteorologie, ce redă în termeni probabilistici şi culori sugestive, riscul unui seism major în diverse zone din California.

Ce va urma?

Urmatorii ani vor aduce, in mod sigur, multe noi informatii referitoare la cauzele geofizice ale cutremurelor catastrofale. Dezvoltarea unei retele globale de monitorizare a fenomenelor precursoare (mecanice, electromagnetice, radiative,etc), dezvoltarea unor modele matematice de predictie de amploare si din ce in ce mai fidele va permite sper, in final, elaborarea unor buletine de avertizare, cu grad inalt de credibilitate. Dar pana atunci, cum am scris in preambulul acestui articol,va trebui sa mai urmarim cu o oarecare teama, penitele tremurande ale seismografelor...

Paul Dolea
04 dec. 2009, Cluj-Napoca