Nu demult, un zvon cutremurător dar absolut neştiintific s-a răspândit prin intermediul mass-media pe întreg globul pământesc: că timpul a luat-o razna , că ar fi început să alunece din ce în ce mai repede, pe un tobogan imaginar al cărui sfârşit este anul 2012. Data de 21 decembrie 2012 este prezentată în multe scrieri apocaliptice drept data în care, dintr-un motiv sau altul, civilizaţia umană va dispare. Lăsându-i la o parte pe “vizionarii ce prevăd viitorul” cu dispozitive bazate pe boabe de cafea sau fasole, să ne oprim puţin la cei ce aduc argumente pseudoştiinţifice unor astfel de afirmaţii. Unii prognozează o posibilă coliziune catastrofală a planetei noastre cu un obiect ceresc de mari dimensiuni, alţii prevăd schimbări catastrofale datorate unei conjuncţii planetare. Toţi aceşti “vizionari” pornesc de la ideea că data de 21 decembrie 2012 este ultima dată menţionată în calendarul maya. Dar cea mai ciudată motivare a “sfârşitului lumii” este ipoteza că timpul, ce mai demult bătea tăruşi alene, pe marginea unui drum fără întoarcere, măreşte acum ritmul în mod asimptotic spre o apropiată dată limită: 21 decembrie 2012, iar după această dată, totul dispare în neant. Intr-un articol publicat recent in revista StiintaAzi.ro m-am referit la previziunile actuale, fundamentate ştiinţific, referitoare la o posibilă extincţiei a civilizaţiei în urma unei coliziuni catastrofale şi nu voi reveni acum la acest subiect. În schimb,voi încerca să explic, pe înţelesul tuturor, fenomenul de “rezonanţa Schumann”: mecanismul prin care se produce acest fenomen, modul în care poate fi pus în evidenţă şi efectele pe care le poate avea asupra fiinţelor vii.
Pentru început, vom discuta despre partea inferioară a spectrului undelor electromagnetice, undele de foarte joasă frecvenţă.
2. TERMINOLOGIE
Conform Administraţiei Naţionale de Telecomunicaţii şi Informare a Statelor Unite ale Americii , undele electromagnetice ale căror frecvenţe sunt mai mici decât 30 kHz sunt denumite unde electromagnetice de foarte joasă frecvenţă (very low frequency), iar cele ale căror frecvenţă este mai mică decât 3kHz nici nu sunt atribuite vreunei activităţi civile.
Terminologia utilizată în lucrările ştiinţifice ce se referă la undele electromagnetice de joasă frecvenţă (şi pe care o voi folosi în cele ce urmează) le clasifica în modul următor:
-unde electromagnetice de foarte joasă frecvenţă (very low frequency sau pe scurt, VLF) cu frecvenţe cuprinse între 30kHz şi 3kHz
-unde electromagnetice de ultra joasă frecvenţă (ultra low frequency sau ULF) cu frecvenţe cuprinse între 3kHz şi 300Hz
-unde electromagnetice de super joasă frecvenţă (super low frequency sau SLF) cu frecvenţe cuprinse între 300Hz şi 30Hz
-unde electromagnetice de extrem de joasă frecvenţă (extreme low frequency sau ELF) ale căror frecvenţe au valori sub 30Hz.
După cum se ştie, materialele conductoare sunt opace pentru undele electromagnetice şi din acest motiv, comunicarea între două puncte aflate în medii conductoare (de exemplu apa sărată din mări şi oceane sau subsolul Pământului) nu se poate realiza cu echipamentele uzuale şi folosind metodele clasice de comunicare radio.
Acest fenomen de "ecranare" împiedică comunicarea radio clasică între o bază terestră şi submarinele aflate în submersie. Într-o astfel de situaţie, doar undele electromagnetice din gama SLF pot asigura legătura radio.
Pe de altă parte, în cazul unor accidente miniere, când echipamentele de telecomunicaţii prin cablu sunt distruse, apare necesitatea unei căi de comunicaţie "fără fir" între minerii blocaţi în subteran şi echipele de salvare aflate la suprafaţa sau tot în subteran. Undele electromagnetice din gama ULF pot penetra solul la adâncimi de ordinul zecilor sau sutelor de metri, fiind singurele care pot fi folosite în astfel de situaţii.
Undele electromagnetice de joasă frecvenţă sunt generate şi de fenomene naturale ce au efecte la scară mare şi foarte mare. Astfel, apariţia unor unde electromagnetice de joasă frecvenţă (ULF sau ELF) poate anunţa un cutremur iminent, cu câteva zeci de minute înaintea unor mişcări telurice de suprafaţă.
Deasemenea aşa-zisele "fenomene meteorologice din spaţiul extraatmosferic" cum sunt exploziile solare, ploile de meteoriţi, fluxurile importante de particule elementare sau radiaţiile generate de surse extraterestre sau chiar extragalactice, generează unde electromagnetice din domeniile ULF, SLF sau ELF. Acestea pot produce furtuni electromagnetice , perturbări ale comunicaţiilor radio sau chiar scoaterea din funcţiune a unor sateliţi artificiali ai Pământului sau a unor echipamente de radiocomunicaţii aflate pe sol. Deoarece frecvenţa undelor cerebrale este de ordinul Hertzilor, există probabil şi o influenţă a psihicului uman cauzată de undele din aceeaşi gamă , produse natural sau artificial.
Importanţa acordată de NASA acestor aspecte ştiinţifice, tehnice sau militare legate de generarea şi propagarea undelor electromagnetice de foarte joasă frecvenţă este subliniată prin lansarea proiectului "INSPIRE" (Interactive NASA Space Physics Ionosphere Radio Experiments)
3.REZONANTA SCHUMANN
Furtunile tropicale (care sunt caracterizate prin descărcări electrice intense şi frecvente) generează unde electromagnetice cu spectru foarte larg, iar pentru cele de foarte joasă frecvenţă spaţiul format între suprafaţa Pământului şi ionosferă devine un adevărat ghid de undă prin care acestea se propagă pe distanţe foarte mari, ajungând uneori chiar să înconjoare Pământul. Analizarea acestor unde este importantă în climtologie deoarece se poate obţine o imagine la nivel global a fenomenelor meteorologice locale. Frecventele descărcări electrice ce apar în timpul unor furtuni puternice, crează unde electromagnetice din domeniul ULF şi ELF care, în cavitatea rezonantă formată (la nivel global) între Pământ şi ionosferă, pot produce o rezonanţă electromagnetică ce a fost verificată în mod experimental. Fenomenul este cunoscut în literatură sub denumirea de "Rezonanţă Schumann" şi a fost prezis de fizicianul Winfried Otto Schumann în 1952. Prin metode experimentale, au fost puse în evidenţă frecvenţele de rezonanţă Schumann la valori de 7,83Hz; 14,3Hz; 20,8Hz; 27,3Hz şi 33,8Hz.
Aceste valori ale frecvenţelor de rezonanţă nu sunt fixe. Ele sunt influenţate de condiţiile atmosferice ce duc la modificarea înălţimii ionosferei şi implicit, la modificarea volumului “cutiei de rezonanţa”. Deasemenea, amplitudinea undei electromagnetice rezonante se modifică funcţie de numărul de descărcări electrice din atmosferă în intervalul de timp analizat. S-a constatat că în decursul unei zile pot fi puse în evidenţa trei maxime: unul corespunzător furtunilor tropicale din Asia de sud-est, după 5 ore un maxim datorat furtunilor din Africa, iar după încă 6 ore, un maxim corespunzător furtunilor din America de Sud. Analiza ştiinţifică a acestui fenomen poate oferi date importante referitoare la modificări climatice la nivel global, temporare sau definitive. Punând în evidenţa descărcările atmosferice (fulgere şi trăsnete) şi analizând frecvenţa şi localizarea lor, se poate obţine o imagine globală , de real folos în climatologie.
Foto: Imagine surprinsă în data de 12 iulie 2009 la Cluj-Napoca, cu câteva minute după apusul Soarelui. Nu are legătură cu Rezonanţa Schumann, dar am vrut să arăt că natura crează de foarte multe ori imagini tulburătoare. ( foto:Paul Dolea)
Undele electromagnetice din gama ELF pot fi recepţionate doar cu antene şi receptoare special concepute, având în vedere că lungimea lor de undă este extrem de mare şi nivele de câmp extrem de mici. Un alt impediment legat de punerea lor în evidenţa este imediata lor apropiere (ca interval de frecvenţe) de câmpurile create de reţelele de distribuţie a energiei electrice care în Europa operează pe o frecvenţă de 50Hz iar în multe alte ţări ale lumii, pe o frecvenţă de 60 Hz. De aceea, de multe ori cercetătorii sunt obligaţi să extragă informaţiile utile din semnale ce sunt practic “înecate în zgomot”.
Acum voi reveni la fabulaţiile răspândite în mass-media legate de “Rezonanţa Schumann” şi aşa-zisul sfârşit iminent al lumii datorat unui colaps temporal. Promotorii unei astfel de ipoteze afirmă: frecvenţa de rezonanţă Schumann este un fel de orologiu planetar, iar organismele vii sunt influenţate de acest orologiu electromagnetic. Până aici, nimic ieşit din comun, undele cerebrale sunt de frecvenţă foarte joasă şi pot fi influenţate sau perturbate de stimuli electromagnetici externi.
Dar următoarele afirmaţii sunt total lipsite de baze reale sau motivare logică: “Frecvenţa de rezonanţă Schumann creşte neîncetat, astfel încât o zi nu mai are 24 de ore, ci doar 16 sau mai puţin. În anul 2012, frecvenţa acestui fenomen va fi atât de mare, încât natura nu va mai putea ţine pasul şi va veni sfârşitul lumii, prin dispariţia noţiunii de timp.”
Alţii, care au auzit de găuri negre, afirmă că de fapt, Pământul şi tot ce ne înconjoară este pe cale de a fi “înghiţit” de o gaură neagră iar fenomenele neliniare asociate unui astfel de eveniment pot “distorsiona” timpul fără că noi să ne dăm seama.
4.CONCLUZII
Determinările experimentale infirmă modificări ale frecvenţelor de rezonanţă Schumann în sensul unei creşteri continue ce poate fi pusă în evidenţă. Organisme ale căror posibilităţi tehnice şi credibilitate ştiinţifică nu poate fi pusă la îndoială (vezi NASA şi altele de calibru asemănător) nu au semnalat o modificare a frecvenţei de rezonanţă Schumann. Iar dacă Pământul şi tot ce ne înconjoară este pe cale de a fi “înghiţit” de o gaură neagră, şi noi nu putem observa acest lucru, înseamnă că nu ne deranjează şi nici nu ne va deranja acest lucru.
Analizând problema din punct de vedere logic, este absurd să afirmi că ziua nu mai are 24 ore ci doar 16, pentru că dacă ar fi aşa, ceasul meu de pe perete ar trebui să “sară” de la orele 16, direct la 24 şi aş cumpara alt ceas cu doar opt sau şaisprezece diviziuni orare.
Iar pentru cei ce aduc, ca argument ştiinţific, faptul că “nu le mai ajunge timpul” le voi spune că de fapt, cantitatea de informaţie pe care creierul nostru trebuie să o proceseze creşte neîncetat, iar dezvoltarea societăţii şi a posibilităţilor de comunicare ne fac tot mai dependenţi unii de alţii. “Procesarea” tuturor acestor acestor informaţii şi conexiuni necesită din ce în ce mai mult timp, rămânând din ce în ce mai puţin pentru activităţile curente. Cred că această explicaţie este mai simplă şi mai aproape de adevăr.
